Altă adresă

În continuarea acestui blog, http://secondepona.wordpress.com/
Dar asta nu înseamnă că voi renunţa la cel de faţă. Încă nu.

Stins era totul...

Stins era totul, zeii mei se sparseră-n ţăndări.
Atunci am venit la tine, nu ştiam cine eşti.
Am venit ca o pală de vânt în noapte.
Am venit pe neaşteptate, ca tine: erai acolo!
Am venit cum vine fericirea, când toate răspunsurile
au amuţit
şi luminează doar o-ntrebare.
Am venit ca furtuna, ca o aversă -
şi în amar ai aprins
înaintea ochilor mei un alt răsărit. (GUNNAR BJÖRLING)

Foto: China Hamilton

Valeria Seciu

Pentru postarea cu nr. 100, o fotografie a unei actriţe pe care o apreciez nespus, din filmul Înainte de tăcere în regia lui Alexa Visarion. Sursa: CineMagia.ro. Toate cele bune.

Alesul

Cu ultimul sau penultimul său roman, nu mai ştiu exact, Alesul (Der Erwahlte) Thomas Mann m-a impresionat tot timpul. L-am citit prima oară acum câţiva ani, mulţi, pare-mi-se. Zilele astea l-am găsit la un anticariat. Autorul, cum scrie în prefaţa cărţii, şi-a găsit subiectul în timp ce lucra la Doctor Faustus, nimerind în Gesta Romanorum peste relatarea unui anume Elimandus „despre miraculoasa graţie a lui Dumnezeu şi naşterea fericitului papă Gregor”. Apoi citeşte poemul lui Hartmann von Aue, Gregorius de pe stâncă sau povestea despre păcătosul cel bun.

O jucăuşă poveste medievală. Cât mai scurt: În Flandra şi Artois trăia odinioară ducele Grimald. Acesta avu doi gemeni, un băiat şi o fată, numiţi Wiligis şi Sybilla. Nevasta ducelui moare la naştere. Peste şaptesprezece ani moare şi ducele. Tot atunci, când leşul lui zăcea în cripta castelului, „... după sfatul rău al lui Satan, spre bucuria lui spurcată, care se amăgeau crezând că este a lor, chiar în aceiaşi noapte fratele se împreună cu sora, precum bărbatul cu femeia şi iatacul lor, de sus, din donjon, în jurul căruia se roteau bufniţele, a fost atât de plin de giugiuleli şi pângărire, mânie, sânge şi faptă mârşavă, că mi se rupe inima de milă, ruşine şi necaz şi abia dacă le mai pot spune pe toate.” Am uitat să amintesc că autorul pune cuvintele povestirii în peniţa unui călugăr. Desigură că sora rămâne însărcinată. Wiligis pleacă să se pocăiască, dar, fire sensibilă, moare pe drum din cauza efortului. Sybilla naşte un băiat pe ascuns şi-l trimite într-un coş umplut cu bani pe ape. Copilul este de găsit de călugări şi crescut ca atare. La optsprezece ani, tânărul numit acum Grigors află adevărul despre el şi pleacă să-şi găsească părinţii, traversează marea şi o găseşte pe maică-sa. Neştiind unul de celălalt, cei doi se căsătoresc şi au două fete. [sic!]. Peste câţiva ani, amândoi află adevărul. Penitenţa lui Grigors este neobişnuit de aspră. Petrecu şaptesprezece ani pe o piatră în mijlocul unui lac, legat cu lanţuri, transformându-se treptat într-o creatură pâsloasă şi ţepoasă, nu cu mult mai mare decât un arici. Din nou [sic!]. Apoi, în timp ce la Roma se căuta un nou Papă, doi prelaţi au viziunea unui miel vorbitor care-i trimite să găsească stânca unde era Grigors, deoarece el este cel ales să devină cel mai glorios şi important păstor al creştinităţii. Îl găsesc şi-l aduc la Roma, pe drum Grigors redevine un bărbat respectabil şi este ales noul Papă. Dar cât de necruţătoare a fost penitenţa lui, dacă Dumnezeu l-a înălţat peste toţi păcătoşii! Peste câţiva ani, mama/soţia/sora/?... vine în audienţă la el pentru a-şi mărturisi îngrozitoarele păcate. Această scenă mi se pare cea mai frumoasă din toată cartea. Sfântul Părinte îi ascultă confesiunea, iar cei doi se recunosc şi se iartă şi harul divin pluteşte peste micimea omenească. Iată un fragment din dialogul final:

„ - ... O nouă temă, preascumpo, am pune în faţa sufletului tău, dar una plină de îndurare: să înţelegi tripla unitate a copilului, soţului şi papei.

- Îmi vine ameţeală!

- Înţelegeţi-o, Sybilla. Noi suntem fiul vostru!

Ea se plecă zâmbind spre perna pe care ţinea mâinile, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obrajii slăbiţi de vârstă şi penitenţă. Şi spuse printre zâmbete şi lacrimi:

- Ştiu de mult.

- Cum? zise el. M-aţi recunoscut sub boneta papală după atâţia ani?

- Sfinţia voastră, de cum v-am văzut. Vă recunosc întotdeauna.

- Şi atunci doar te-ai jucat cu noi, doamnă uşuratică.

- Dacă aţi vrut să vă jucaţi cu mine...

- Noi ne gândisem să-i oferim un divertisment lui Dumnezeu.

- La asta v-am ajutat cu plăcere.”

Extraordinar. Maxim Mărturisitorul scria că noi înşine, ca o floare ce nu ţine decât o clipă, „merităm cu adevărat să fim numiţi un joc al lui Dumnezeu.” Plaudite, cives!

Pereţii

În perioada în care oraşele sunt invadate, în ciuda crizei năucitoare, de construcţii şi lucrări, de blocuri ridicate în grabă sau cu minuţiozitate, cele apărute în timpul comunismului rămân în continuare singurul refugiu pentru majoritatea populaţiei urbane. Ori aceste blocuri, comode cum sunt, au un mare dezavantaj. Pereţii. Pereţii, subţiri ca hîrtia sau mai groşi, suferă de o lipsă de consistenţă uimitoare. Dacă îţi lipeşti urechea de ei, auzi cu uşurinţă tot ceea ce se petrece în apartamentele vecine, conversaţiile locatarilor, devii la curent cu problemele lor, pătrunzi cu entuziasm în viaţa lor personală şi, la un moment dat, chiar te simţi ca făcând parte din familia lor. Uneori îţi vine să baţi la uşa lor, atunci când, într-o ceartă, vorbele aruncate devin mai grele iar conflictul pare interminabil şi, dacă binevoiesc să deschidă, să le spui cât se poate de blând că tu ai soluţia la problemele lor. Ei te vor privi puţin surprinşi, la început, poate chiar îţi vor trânti o înjurătură în faţă, dar după câteva clipe de reflecţie, vor începe să creadă că poate ai dreptate. Te vor pofti să te aşezi pe canapeaua din sufragerie, arsă în câteva locuri cu ţigara (tu vei rememora şugubăţ, în gîndul tău: „De câte ori ţi-am spus, boule, să nu mai fumezi în cameră!”) şi îţi vor întinde o ceaşcă cu cafea. Te vor asculta cu atenţie şi vor conchide că ai dreptate. Se vor îmbrăţişa împăcaţi, iar tatăl chiar va mângâia bine dispus copilul pe cap. Apoi tu îi vei părăsi satisfăcut, mulţumit că prezenţa ta de spirit şi auzul ascuţit au contribuit la soluţionarea unei gâlceve pe cale să degenereze într-un război în toată regula. Dar, nu înainte de a asculta şi tu, resemnat, sfaturile pertinente ale dragilor vecini, care îţi vor reaminti că ai uitat să plăteşti întreţinerea pe luna curentă, deşi nevasta te roagă să nu uiţi de asta în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la servici. Îţi vor întinde mâna cordiali şi făcându-ţi cu ochiul, te vor bate părinteşte cu mâna pe umăr şi te vor ruga să o laşi şi tu mai uşor cu băutura şi cu ţigările, doar nu staţi atât de bine cu banii şi, vorba aceea, criza...

Ce dezavantaj?! Slavă Domnului de pereţii subţiri ai blocurilor, altfel toate problemele şi conflictele nu îşi vor găsi un sfârşit mulţumitor în vecii vecilor...

Caii

Un poet din Nicaragua, Pablo Antonio Cuadra, pe care l-am descoperit ieri în culegerea lui Marin Sorescu Tratat de inspiraţie. Iată:

"Caii coboară în zori.

Intră în lacul de aur şi-naintează
- val după val
arcuitul gât şi coamele -
spre orbitoarea transparenţă.
Băieţi goi
le spală crupele
şi ei îşi înalţă
beţi de lumină
stampa lor veche.
Ascultă
- urechea ciulită -
subtila trâmbiţă a dimineţii
şi privesc
vastul câmp de bătaie.
Atunci visează
- clocoteşte
cutezanţa de demult -
se reîntorc
la zilele eroice,
când fierul
îi înapoia soarelui lăncile sale
mânji albi
escadroane de-argint
şi ţipătul foarte-ndepărtat al păsărilor
şi vântul.
Dar se-ntorc.

Cravaşă
(e timpul.)

Sub bici
se-nşiruie spre pământ
- coboară fruntea -
şi înhămaţi
la căruţă
visul
rămâne
în urmă
adormit
vântul."


Foto: Allan Grant.

Îngerul a strigat!

Fănuş Neagu a murit, târfă dulce, două tristeţi, trandafir cu ochii scoşi, numai morţii sunt frumoşi, paharul e gol, zeii nu-i mai culegem cu arcanul, poate că Dumnezeu se va trezi odată, acolo, în pădurea de dafin, Dragoste şi Beţie, în vecii vecilor, amin!
Foto: Fănuş Neagu în drum spre Brăila (1987). Sursa: www.jurnalul.ro