Un cal orb

... alergând printre ruinele oraşului şi nici măcar moartea nu îndrăznea să-l încalece.

"Dealtminteri, germanii cred că nici a-i închide pe zei între pereţi, nici a-i plăsmui în chip de om nu se potriveşte cu măreţia Celor de sus: ei le-nchină dumbrăvi şi păduri şi dau nume de zei unei taine pe care, în acele singurătăţi, o văd numai cu ochii evlaviei lor... Semnele şi sorţii le păzesc cu mare sfinţenie... Un obicei numai al acestui neam este să cerce şi presimţirile şi prevestirile cailor. Aceşti cai, albi şi nepângăriţi de nici o muncă făcută pentru oameni, sunt hrăniţi pe socoteala obştii tot în pădurile şi dumbrăvile acelea; după ce-i înhamă la un car sfânt, preotul şi regele sau mai marele obştii merg pe lângă ei şi iau aminte la nechezatul şi sforăitul lor. Şi nici o altă prevestire n-are mai mult crezământ decât aceasta, nu numai în norod, ci şi la fruntaşi; în adevăr, şi unii şi alţii socotesc că preoţii sunt servitorii zeilor iar caii-s ştiutori gândurilor acelora." (P. Cornelius Tacitus, Despre originea şi ţara germanilor)