Alesul

Cu ultimul sau penultimul său roman, nu mai ştiu exact, Alesul (Der Erwahlte) Thomas Mann m-a impresionat tot timpul. L-am citit prima oară acum câţiva ani, mulţi, pare-mi-se. Zilele astea l-am găsit la un anticariat. Autorul, cum scrie în prefaţa cărţii, şi-a găsit subiectul în timp ce lucra la Doctor Faustus, nimerind în Gesta Romanorum peste relatarea unui anume Elimandus „despre miraculoasa graţie a lui Dumnezeu şi naşterea fericitului papă Gregor”. Apoi citeşte poemul lui Hartmann von Aue, Gregorius de pe stâncă sau povestea despre păcătosul cel bun.

O jucăuşă poveste medievală. Cât mai scurt: În Flandra şi Artois trăia odinioară ducele Grimald. Acesta avu doi gemeni, un băiat şi o fată, numiţi Wiligis şi Sybilla. Nevasta ducelui moare la naştere. Peste şaptesprezece ani moare şi ducele. Tot atunci, când leşul lui zăcea în cripta castelului, „... după sfatul rău al lui Satan, spre bucuria lui spurcată, care se amăgeau crezând că este a lor, chiar în aceiaşi noapte fratele se împreună cu sora, precum bărbatul cu femeia şi iatacul lor, de sus, din donjon, în jurul căruia se roteau bufniţele, a fost atât de plin de giugiuleli şi pângărire, mânie, sânge şi faptă mârşavă, că mi se rupe inima de milă, ruşine şi necaz şi abia dacă le mai pot spune pe toate.” Am uitat să amintesc că autorul pune cuvintele povestirii în peniţa unui călugăr. Desigură că sora rămâne însărcinată. Wiligis pleacă să se pocăiască, dar, fire sensibilă, moare pe drum din cauza efortului. Sybilla naşte un băiat pe ascuns şi-l trimite într-un coş umplut cu bani pe ape. Copilul este de găsit de călugări şi crescut ca atare. La optsprezece ani, tânărul numit acum Grigors află adevărul despre el şi pleacă să-şi găsească părinţii, traversează marea şi o găseşte pe maică-sa. Neştiind unul de celălalt, cei doi se căsătoresc şi au două fete. [sic!]. Peste câţiva ani, amândoi află adevărul. Penitenţa lui Grigors este neobişnuit de aspră. Petrecu şaptesprezece ani pe o piatră în mijlocul unui lac, legat cu lanţuri, transformându-se treptat într-o creatură pâsloasă şi ţepoasă, nu cu mult mai mare decât un arici. Din nou [sic!]. Apoi, în timp ce la Roma se căuta un nou Papă, doi prelaţi au viziunea unui miel vorbitor care-i trimite să găsească stânca unde era Grigors, deoarece el este cel ales să devină cel mai glorios şi important păstor al creştinităţii. Îl găsesc şi-l aduc la Roma, pe drum Grigors redevine un bărbat respectabil şi este ales noul Papă. Dar cât de necruţătoare a fost penitenţa lui, dacă Dumnezeu l-a înălţat peste toţi păcătoşii! Peste câţiva ani, mama/soţia/sora/?... vine în audienţă la el pentru a-şi mărturisi îngrozitoarele păcate. Această scenă mi se pare cea mai frumoasă din toată cartea. Sfântul Părinte îi ascultă confesiunea, iar cei doi se recunosc şi se iartă şi harul divin pluteşte peste micimea omenească. Iată un fragment din dialogul final:

„ - ... O nouă temă, preascumpo, am pune în faţa sufletului tău, dar una plină de îndurare: să înţelegi tripla unitate a copilului, soţului şi papei.

- Îmi vine ameţeală!

- Înţelegeţi-o, Sybilla. Noi suntem fiul vostru!

Ea se plecă zâmbind spre perna pe care ţinea mâinile, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obrajii slăbiţi de vârstă şi penitenţă. Şi spuse printre zâmbete şi lacrimi:

- Ştiu de mult.

- Cum? zise el. M-aţi recunoscut sub boneta papală după atâţia ani?

- Sfinţia voastră, de cum v-am văzut. Vă recunosc întotdeauna.

- Şi atunci doar te-ai jucat cu noi, doamnă uşuratică.

- Dacă aţi vrut să vă jucaţi cu mine...

- Noi ne gândisem să-i oferim un divertisment lui Dumnezeu.

- La asta v-am ajutat cu plăcere.”

Extraordinar. Maxim Mărturisitorul scria că noi înşine, ca o floare ce nu ţine decât o clipă, „merităm cu adevărat să fim numiţi un joc al lui Dumnezeu.” Plaudite, cives!